Am spus cândva că de cele mai multe ori trebuie să mori ca să observe alţii
ce-au avut şi ce-au pierdut. Mă gândesc că Ema cea care acceptase să-i fie
soţie peste un scurt timp, a ştiut de ce… De părinţi de asemenea, nu mă îndoiesc de faptul că au ştiut întotdeauna ce băiat au. Oameni care cunosc adevăratele valori.
Doar că, vor exista mulţi în momentul
acesta care vor spune doar cuvinte de laudă pentru Flavius. Păcat…că numai mort
scoţi asemenea cuvinte de la astfel de oameni. De fapt, cam asta e premiza…vrei
apreciere în slujire? Atunci va trebui să mori un pic…
Nu alergăm să slujim
pentru şi după aprecieri, dar slujitorii şi slujirea au atâta nevoie de încurajare
şi îmbărbătare, dar nu prea oferă nimeni asta decat doar atunci când cei ce ar
merita-o, nu o mai pot auzi. Se vedea în Flavius o aşa dragoste pentru slujire
şi nu cred că ar putea cineva contra-argumenta asta. Sper să fi fost recunoscut
şi apreciat de biserică şi de alţii, la slujirea lui, la doar 23 de ani.
Unul
din lucrurile care ne-au legat foarte mult pe toţi cei ce eram colegi la Şcoala
de predicare ,,Cireşarii” din Cluj, era acesta că ne încurajam unii pe alţii
când cei mai mulţi loveau cu vorbele şi cu picioarele, sincera slujire pe care o făceau unii din ei. Aşa am ajuns şi eu să îmi fac un ,,motto” în viaţă că ,,un picior în spate e un pas în faţă întotdeauna;" şi
dacă am parte să primesc unul zdravăn de tot, poate reuşesc şi fac chiar doi paşi în
faţă.
Nu ştiu de ce, dar parcă am impresia că Flavius, colegul meu, a făcut cam
repede paşii aceştia în faţă. Aşa de repede, încât la doar 23 de ani, a ajuns în
Cer. Prietene, ce-i drept, suspinăm acum, dar trăim cu speranţa
revederii.
Sincere condoleanţe şi mângâieri
familiei şi Emei…Dumnezeu, fie mângâierea voastră!
Al tău coleg,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu