,,Au luat merindele poporului şi
trâmbiţele lui. Apoi Ghedeon a trimis pe toţi bărbaţii lui Israel, pe fiecare
în cortul lui şi a ţinut pe cei trei sute de oameni. Tabăra lui Madian era jos
în vale.” (Judecători: 7:8)
Trebuiau să meargă la luptă împotriva lui
Madian. Fuseseră treizeci şi două de mii de oameni, dar mai rămăseseră doar trei
sute de oameni.
Dumnezeu nu are nevoie de umpluturi. Nu
suntem sarmale. Suntem Templul Duhului Sfânt. Dar noi stăm acasă şi nu ne
implicăm în nimic. Nu venim la biserică, decât doar atunci când avem chef,
facem ce vrem noi, nu avem nevoie de ,,comandanţi” că nu ne place supunerea. Doar
că se întâmplă atunci ceva interesant, ce nu pot să înţeleagă mulţi. Cu cât se
luptă mai mult pământeşte, lor tot nu li se ajunge.
Ceilalţi din popor care merg acasă, pierd
merindea şi trâmbiţa. Trâmbiţele celor trei sute de oameni care au mers la
luptă sunau biruinţă puţin mai târziu. Dar cei ce raman acasă ce trâmbiţează
oare, tot biruinţă? Nu îi auziţi în cursul săptămânii după ce lipsesc de la
Casa lui Dumnezeu trâmbiţând că nu le mai ajung banii? Că sunt bolnavi, că au
nevoie de ajutor şi că nu mai văd soarele zâmbind printre norii care sunt
deasupra familiei lor? Trâmbiţa bucuriei se schimbă in trâmbiţă de jale. Greu
de priceput asta.
Şi din cele zece fecioare, doar cinci
rămân cu untdelemn până la final, deoarece celelalte cinci s-au considerat
singure înţelepte şi după calculul lor, ieşea că le va ajunge untdelemnul. Doar
că…mirele zăbovise.
Doar săptămâna e nouă, lupta nu. De doua
mii de ani e aceeaşi numai oamenii se schimbă. Hristos nu. El este Comandantul nostru
suprem.
Oşteni, fruntea sus şi înainte!
Darius Filimon
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu